Se vede de la o poștă, Ca o curvă, Toată mascarada. – Părinte, Începe să-l tragă lumea înapoi Din pământ și noroiul stă  Ca dintr-un gât să îl scuipe. Nu știu cât mai pot să-l țin. Nu știu cât mai pot să-i spun: Stai cuminte, puiule. O mână mică, plină de sânge.  Unde e restul? O mână mare, ține de cruce. Irelevant. Am niște mine în mine, Sătul de noi doi. Mă mușcă din piept, Mă-njură în gura mare, Mă zgârie tare din burtă, Până îmi vine să te strig, Pe numele tău de slugă. Da nu fac asta, îl țin tare, Și ție îți spun simplu că sunt bine,…

Asta a început ca o poezie despre Dumnezeu, Care s-a schimbat pe drum. Ca și el de altfel. Mă gândesc uneori dacă Voi apuca să revăd cumva toate aceste lumini cărate cu greu până aici. Soarele cald din parcarea Ilinei, când nu avem grija soarelui de mâine din parcarea gândurilor mele obosite, apusul roz din cimitirul Metalurgiei, obositoarele flash-uri trimise de mare când am pescuit cu tata pe stabilopozi în Mangalia și am prins doar câini de mare, primul soare văzut deasupra norilor, lumânările tuturor zilelor de naștere stinse în Rahova și chipurile de deasupra lor, răsăritul câș de pe nisipuri, scânteile din curtea bunicilor, farurile Daciei, monitorul lăsat deschis…

Și uneori mă-ntind peste scris, Ca o scândură lungă cu ancoră. Mă scutur de sfori și învins, Sorb marea care mă apără. Fă banii, banii, fă banii, banii. Fă banii, banii pentru lupi și canalii. Doamne, Doamne, cer rest Tată, Unde am lasat loc să se piardă din noroc. E doar o zi grea, nu o viață grea. Îmi tot repet asta în cap și se topește… ca o caramea. la la la la la La poalele monștrilor, pe scările proștilor, În casa Domnului, sub soarele omului, În mirosul măștilor, la mila jegoșilor, Acolo mi-am lăsat dracii, muzele și sacii. la la la la la, La baza munților, în zgomotul nunților, În…

Peste toți întrebări stupide, apăsări și palme grăbite, Integramele mele simple, oameni aproape degeaba. Răspunsuri ce curg timid,  proștii sub soare lucind, Un munte dă să sară un zid, oameni aproape degeaba. Iubiri papă zile, neobosite, lași cu lașii în urmă copite, Și El nu iartă, într-una trimite, oameni aproape degeaba. Ești frumoasă și plină și goală, și piele și coală și în și afară, Ține-mă cald la tine sub coamă, oameni aproape degeaba Oameni aproape degeaba. Oameni aproape? Degeaba. Oameni? Aproape? Degeaba.

o mână-n pantalonii mei și una peste gât, Ana știa să joace dur,  dar Ana a pierdut. stătea întinsă, goală, caldă-n pat. era atât de sus cu sângele-nțepat și parcă-n plâns, împingea florile și sforile imprimate pe cearceaf.  “pleacă de lângă geam”, parcă ziceam, într-una. “nopțile sunt lungi și blugi scurti, nelimitate mântuiri, ajung în 5 minute acasă oriunde ai fi.” “mă cheama Ana.” albă, cu ochii ei de smoală, era frumoasă ca o vară. Ana mânca pricomigdale cu gură de soprană, dinții albi, păsări în piept și fluturi pe ciorapi. era curată ca mâinile chirurgilor, acoperită-n mintea slugilor, sângele prins în cauciuc și inima petic cusut de gură. Ana…