o casă în care pot să alerg

*Text scris special pentru spectacolul cu același nume din cadrul festivalului de muzică de cameră KamerArt Experience, ediția 2019. Versurile au fost scrise pe cele cinci mișcări ale cvintetului de pian al lui Alfred Schnittke și interpretate în cea de-a 3-a zi de festival de către actrița Elisa Pîrvan în timpul cvintetului. O variantă audio aici.

I

Mereu mi-am dorit o casă în care pot să alerg.

Acolo,
mă duc doar când sunt sigură și aștept
să simt
pulsul din aer, cum cad bătăile din piept
și se transformă-n pași
și simt că te alerg.

Și te aleg,
Și te tot caut,
Și mă caut,
Și te pierd.

Și se scutură lumea din mine,
ca dintr-o coajă fără sensuri.
Țăndări
din absența ta.
Mână rea, mână rea, mână rea.

De când mă știu
eu fug pustiul, mâncând nisipul,
mama clepsidră, tata timpul,
fiică fior de fiară
în forța dans cu anotimpul, 
fugă cu fulgi, brațe lungi,
flăcări în gene. Simplu.

Ochi de regină, vis de slugă.
Tu n-ai idee ce mă urcă! Ce mă cerne.

Eu am cea mai mare umbră,
eu duc cea mai dulce luptă,
eu sunt lumea cât o palmă,
eu sunt cea mai rece armă!

Zbor de fluturi sub perdea,
Mă uit pe geam și văd lumina.
Am dormit privind la ea.
Mână rea, mână rea, mână rea.

Cioc! Cioc!
Îmi bat în piept 
și mă întreb:
– Cine e?
Cioc! Cioc!
– Cine e?
Sunt eu!

Cea mai proastă mamă,
cu cea mai proastă mână,
cu cel mai rece sân.
Sunt inimă comună,
sunt figurină lună,
sunt un desen păgân.
Sunt respirat în pernă.
Sunt
liniște
eternă.

II

Și praful ia forme-n fuga mea.
Ce construiesc?
Cu furie-n linii de lumină,
Ce poftesc?

Trecutul tandru se dezbracă în pereți,
Amant vechi, cu buze-n var de dimineți,
– Ce mai aștepți?

Frica-ți cusută-n manșete,
mai cere!
Mai știi
ce sete
aveam în vene
de tine?
Străzi pline,
îmi strâng zile
în straie stranii.
Fără tine,
sunt străină,
îmi spun sincer!
Îmi strâng patul
și cer altul,
îmi spun și cer
alte guri,
alt cer,
alte lumi,
alt fel.

Da-s simțuri simple și mă știi nesigură.

În foaier așteaptă inocența
învelită-n îndoieli.
Mă privește peste umăr,
dar nu pot spune ceva.
Ura îmi întinde mâna.
Mă feresc.

Eu n-am nevoie de una sau alta.
Am nevoie de tine și gata!

Pereții aud doar ce vor ei.
Ferestrele clipesc, masa e strânsă.
Cină solo iar, vreau vânt și pian,
Să îmi usuce pielea plânsă.

Colțuri timide încep sa umble,
să se amestece cu umbre,
praful se amestecă cu pielea.
Alerg! În față ușa. Mă opresc.
Dar prea târziu!
Și-n tocul ușii mă topesc.
Privesc în urmă, nu văd urme,
nu vad semne, nu te vad,
nu te mai știu.
Ies din casă,
închid ușa,
o sărut cu ochii-închiși,
îi deschid,
îți caut mâna,
prin cearșaful dezvelit.

Dezbrăcat stai întins,
cu o cheie înfiptă-n piept.
Mă ridic, îmi caut pielea,
îmi iau hainele
și plec.

Și se scutură lumea din mine,
ca dintr-o coajă fără sensuri.
Țăndări
din absența ta.
Mână rea, mână rea, mână rea.

O casă-n care pot să alerg,
O casă-n care pot să aleg.
O casa-n care pot să alerg,
O casă-n care pot să aleg.

III

Tot ce mi-am dorit a fost afară.
Vară. N-am primit nici măcar o seară,
dar
azi e o zi lungă,
vise și remize-mi ard în fugă.

Tot ce mi-am dorit a fost lumea.
Culmea! N-am primit nici măcar jumătate din ea,
dar
azi îmi este sete,
stele și comete-mi ard în plete.

Lumea asta mă amestecă-n poteci.
Și mă întreabă:
– Unde mergi?
Și
– Cine ești?
Și
– De ce vrei să pleci?

Mă plimb încet în labirint,
copaci topind lumina,
argint pe jumătate mort.
– A cui e vina?
Mă tot gândesc,
că am ajuns departe.
E o noapte ca o carte
care nu se mai termina.
E plin de rădăcini și mărăcini,
feline cuiburi peste frunze,
unghiuri grele de atins
și mișcări confuze.

Voiam să ies,
însă acum vreau doar
să îi găsesc sfârșitul.

Să ating zidul
cu buzele,
să-l simt rece
ca scuzele tale
când te trezeai din somn.

Când lumea ta mă aducea
cu inima la margini…
Aripi!
Simțeam că plutesc
fără să plătesc,
priveam peste gratii,
pe sub mantii vii de satin
locurile cenușii
unde se termină jocul.

De aici admir acum
cea mai mare colivie
și văd că am un loc
în primul rând
pentru că-n primul rând
sunt singură.

Poate dau vina pe instinct,
pe șarpele din jurul mărului,
pe ochii lui, pe anii mei
ce trec până la sfârșitul anului.
Mereu pe fugă. Suferință.
Mereu cu o poveste și-o dorință.

O casă
în care
pot să alerg.

IV

Vorbește-mi dulce, mână rea.
Declinul meu, gust de bezea
și tu alergi și eu alerg și ea.
Târziu vedem că ușa ascunde lumea
Și nu ieșim!
Intram…

Tu nu vezi?
Că lumea asta
e de fapt o casă!
Acoperișul meu punctat înalt,
boltă cu picuri de lumină,
curată ce alintă
și alină.

Ochii sub univers
uită vizorul mincinos,
pus nefiresc, un păcălici
de gene mici.
Rămâi aici
și umblă.

V

Acolo,
mă duc doar când sunt sigură și aștept
să simt
pulsul din aer, cum cad bătăile din piept
și se transformă-n pași
și simt că te alerg.

Și te aleg,
Și te tot caut,
Și mă caut,
Și te pierd.

El cu o mână rea
mă mângâia.
O mână rea
ce m-a ținut mereu
frumos.

O mână rea,
dar niciodată rea
cu mine.

Cum mi-ai dat drumul
doar ca să învăț
cum să te țin mai bine.

Mână rea, mână rea, mână rea.

Mereu mi-am dorit o casă în care pot să alerg,
o lume în care pot să mă întorc mereu la tine.