oameni mai multi

*La o cafea cu Moartea, la varsta mea.

Oameni mai multi, oameni mai multi, mai mandrii, mai urati. Mai imparte tabla Tata si vinde-ma odata! Ca-i multa ceata si bravada de la harti pan la taraba.

Visam la lumea de apoi cu tineretea-n varf de turn, dupa ce adevaru se va umple ochi si ochii vor vedea ca nu exista nici un drum. Lumea-i pionul, oamenii tin nebunii si sahul e un joc plictisitor in care mi-am uitat stapanii.

As vrea sa uit pianul, viorile si notele, sa uit zambetul tau cand numarai bancnotele. Sa uit hainele tale sobre si parul rar inchis, sa uit cartile vechi de joc, tarot incins, pantofi cu toc, geanta in loc de coasa si cojoc.

Aveai ochii albastrii si pielea rea, ciobita, buzele mari si sanii tari si te priveam ranita de sute de eroi si armasari. Dezamagigea iti sticlea-n margele si pahare, ceva mai tare si…

Moarte imi gandea cu voce tare:

“Mi-e dor de omul ala care, isi lasa frica-n inchisorare si inima in soare, scrisul intre covoare si ochii in sertare. Mi-e dor de o exceptie, de-un gest enorm, de-o lume mica, de sentimente simple, de-o viata simpla.

Sa nu uiti niciodata tinere ca esti decat o virgula intre un adevar si altul. Ca multi arcasi rup patul si dorm cu tolba plina de urale, o ploaie de sageti si-un cimitir plin de coroane si alt asfalt descalta alte palme, tara de caini, popor de maini la spate.

Eu n-am pierdut destule sa pot iubi o lume care-mi trece omul potrivit la locul potrivit dar nepoftit si nevoit sa plece. Palme lovite fara lege, mila de brici si trece timpul asta, p’aici cu asa tupeu!

Ce poti sa-i zici? Nu zici c-am 25, parca mereu am fost batrana, cum imi dadeau drumul la mana cum mai pierdeam un an, o luna. Mi-e frica de siguratate, de liniste, de mine, de moarte, zise Moartea.

Sunteti toti reci ca inima zapezilor ramase, ravase lase, cersiti putere, serpi lungi cu inima ascunsa in curele, in gulere si steme, doar firele ce sar din piele, furtune mici cu mame drene, puroiul sincer si vinul alb, absenta din cer si ingerii mei calatori nu tin de cald cand tremur in oglinda, cand este gol in pat. Cand poate mor si nimeni nu stie! Ingropata-n hainele mele cu ochi de jucarie.

Martir precoce pentru iubirea voastra, tocuri cui in palma mea pe crucea nimanui.

N-ai cui sa-i spui iubita? Zi-mi mie draga! Traieste clipa!”

Si eu i-am zis:

E ziua ce se naste greu, caderea somnului din pat, drumul opac si munca ce-ti mananca lupta cu pofta de sarac, semeni de suportat, banii la fel de mici ca tine si monstrii de sub pat care-ti prescriu pastile – Ia una azi si 10 maine.

Prea multa galagie!
Liniste! Scriu poetii.
Plang barbati.
Vorbesc peretii!

Desenul varfului de deget ce cade-n decolteul vietii.

Si moarte-mi spuse, cu glas slab:

“Octavian, mananci cacat! Da esti baiat de treaba, imi pare rau ca iar te las da am lectii de dans la 7, tre sa ma vad cu cineva la 9, am accident pe DN1 si uitate si tu, iar ploua!”

Si ne-am zambit, m-a sarutat si a plecat din cafenea. Si stii ce-i mai urat la ea, nu ca ar fi ok in rest, da mereu, mereu…

Doar eu platesc.